oarece fantasme, ceva himere, restul inchipuiri...

HOLOGRAMA UNUI CONSTRUCT

Moto: ” Un frumos pumnal fără lamă, căruia îi lipseşte mînerul”
Ştefan Agopian

Pot să-mi imaginez orice, fantezia mea este infinită: grifoni plimbă-se prin parcul municipal, au teodoliţi, astrolaburi şi alte varii instrumente prin care ochii lor scrutează un viitor arhitectural ipotetic, onorabilii cetăţeni îi ignoră, pătrunşi fiind de multele griji ale unui cotidian cenuşiu vopsit în infinite nuanţe de gri. Preafrumoase silfide, purtate pe umeri de fauni musculoşi, indică cu gesturi leneşe un anume areal pe care fabuloase animale se grăbesc să-l delimiteze cu firele unor pînze de paianjeni cumsecade care croşetează impasibili lungimi necesare şi suficiente.
Stau pe o bancă şi îi privesc cum obositoare eforturi efemere ei depun în policrome baloane de săpun şi le aşează în mari rafturi de aer, stivuite laborios, planurile unui Muzeu A Tot Ce Este Frumos, o himeră care ca o părere apare în minţile celor ce se cred în stare. Deja o armată de cavaleri, bifînd de pe o listă anume, aduc materiale cu corăbii încăpătoare: cărămizi din spumă de mare, valurile de marmură fluidă necesare, sticlă din eterul cel mai pur, betoane, lungi liane, un teseract dur, lemn de trandafir din Indiile Orientale, plăpumile firave ale Aurorei boreale, diverse alchimice metale, tije de flori cu felurite petale, piramide şi obeze sfere, cuburi cu laturi punctiforme şi grele, razele unui soare stingher, scări cu proptele sprijinite de cer, saci cu ansambluri de scripeţi rotitori, izolaţii din gonflabili albi nori şi alte viabile nimicuri. Un centaur şi o gorgonă îndeamnă o claie de ahotnici şerpi fiecare lucru să îl noteze pe un hectar de pergament, alături de shiţele cadastrale. Ce construct cu structuri kolossale se va înfăptui aici, nimeni nu bănuieşte. Imaginaţia încă nu-mi oboseşte, fantezia se gudură pe lîngă ea: Doamne! Tu faci posibilă, grandioasă, construcţia.
Clipesc din pleoape de cîteva ori şi Muzeul e gata. Vreau să spun că un labirint de coloane- pe ale căror suprafeţe se întrevăd sculptate versetele incantaţiilor şoptite încontinuu de sfincşi cugetători, laookonizi lenitivi, hieratice pneumoscorpii, înaripate sepii gelatinoase- ascund într-un adînc Intrarea: o alambicată intersecţie de triunghiuri care perspectiva o alungesc nefiresc, planuri cu imagini reflectate refractar de alte imagini, în faţetele cristaline ale unor oglinzi, imposibil de înotat în apele acelora. Dacă te îndrepţi spre uşile care par a se îndepărta mereu, vei descoperi că deja eşti într-un interior- pereţii sunt undeva la orizont, mari cît nişte canioane abrupte şi din loc în loc grupuri de Atlaşi te îndrumă spre un nicăieri foarte savant explicitat, cu arguţie alegorică, conform unei cartografii inventate ad-hoc. Îţi vor spune că mobilierul nu este necesar dar te vor pofti să te aşezi pe largi sofale, unde harpii şi drăgaice, vaporos dezvăluindu-şi nurii, arunca-vor cu petale de mac înspre tine şi, din mari cădelniţe, ambră împrăştia-vor suspinînd languroase, oftînd şi gîngurind mefistofelic. Paracelsus însuşi, învăluit în ceaţa mirosind a mosc, te va îndemna la visare şi candidă zăbavă şi-ţi va da să guşti din diabolica maronie fiertură, cafea turnată din alambicuri de aramă în ceşti pîntecoase şi rubiconde, dîndu-şi cuvîntul că reţeta unei atari fermecate licori fost-a el căutat-o îndelung în crepuscularul ev mediu timpuriu şi nu piatra filosofală sau elixirul unei tinereţi vecinice, posibile şi acestea, bun înţeles, fără a fi cu putinţă. Împrejur, pe simeze alcătuind locuinţa unui cumsecade minotaur care şi-a dat acordul, mari pînze cu holograme şi cronotipuri mişcă-se plenar şi odihnitor, varii vopseluri se perindă ca un abur molcom nehotărîte fiind ce anume spaţii ample să împle şi din care pollockiene pensoane şi bidineluri să se scurgă năucitor. Îl zăreşti într-un îndepărtat ungher pe Tristan Tzara, cu o bască proletară şi bacoviană în mîinile-i cu degete lungi, pătate de nicotina unor metafore inefabile, stînd de vorbă despre absalom şi absoluth cu Victor Brauner care, cu largi gesturi scenografice şi regizorale, obligă la paşi de menuet cîţiva plăpînzi balauri dimpreună cu orientali dragoni. Solzii acelora se scutur şi domniţe cu înalte cocuri şi diforme centuri de castitate îi adună, au potcoave magnetice şi lungi pensete, pentru a croşeta armurile necesare criticilor în bătălii conceptuale şi diatribe argumentative, fie numele lor per sempre pomenit în colbuite hronici, cum altfel şti-vom noi, orbecăind ca Toma necredinciosul cu mîna a palpa-palpare, ce şi cum este aceea Valoare, din care anume unghiuri să o privim ca să îi recunoaştem formele, năravul, etc. Ei vor conceptualiza declamatoriu cu părintesc alint şi orgoliu pedagogic şi noi vom face lor ascultare. Consumatori de cultură se gudur, salcîmi se scutur, zile trec, vernisaje se petrec. Marcel Iancu taie prăzulii panglicile unor perpetuumuri imobile, retezîndu-le cu ciocurile perpendiculare ale unor stimfalide care se întîmplă să fie acolo, diverşi magi de asemenea, la fel Saşa, arătînd către public o pană...
Încăperile s-au umplut de lume*, emoţionat cum sunt prea puţini îmi par familiari, nu-i vorbă, fiecare actor cuminte îşi urmăreşte rolul în happeningul hipnotic, mari grupuri de artguru, în peplumuri flower-power, cară imense litografii şi manuscrise obeze, dicţionare funcţionînd perpetuu pe principiul cărţii de nisip şi proiectoare de realitate fantasmagorică. ”Nu este nici un acolo, acolo!” strigă oarecine aferat şi noi încuviinţăm, urmărim cum Acela, cine va fi fiind, întinde degetul către orizontul pictat tocmai atunci de îngeri 33, primiseră ei însărcinarea aceasta şi ce să vezi, o duceau la bun sfîrşit, ţinînd cont de viziunile fiecăruia dintre noi, spectatorii, astfel încît care mai de care avea despre ce să mimeze sau nu: interesul, plictiseala, revolta, alte sentimente vremelnice care ţi se dădeau, în schimbul unor promisiuni deşarte, de la garderob, de către o nimfă smulsă huliganic de nişte golani din mijlocul unor pastorale bucolice rubensiene… Atmosfera tremura cutremurată de mulţimea blitz-urilor, a camerelor de luat vederile, eram o mulţime de andabaţi admirînd toate operele de artă de acolo cu cecitate asumată teoretic, practic nu ne venea să credem că Muzeul Este, că fusese cineva în stare, chiar cu ajutorul vrăjilor atîtor zeităţi păgîne inventate în catatonicul extaz al şamanilor iviţi nu se ştie de unde, să facă posibil labirinticul edificiu mai real decît realul, hyper-real ipotetic, oniric, o aporie demnă de structura unui cotidian occidental implementată pe plaiurile mioritice ale lui şi-şi după eforturi şi cazne atribuite în mod cu totul şi cu totul eronat ba lui Sisif, ba meşterului Manole… Euforia trecuse, sorbeam din pocale spumoase vinuri metamorfozate apolinic în şampanie, ni se permisese în sfîrşit să ne plimbăm cu gondolele peste lacul păcuriu cu ţiţeiul cel mai negru din cîte îmi fusese dat să văd. Lumea plescăia din buze ţoşcăind surîsuri comme il faut, se şopteau concluzii concesive, primarele însuşi, cocoţat pe gogoloiul unei atari reuşite mediatice, se străduia să împartă proporţional metanoia şi să repartizeze un curcubeu de ocazie (nenumărate eforturi fuseseră necesare din partea forţelor de ordine pentru a ademeni în capcane imagologice lungimile şapte de undă ale culorilor fundamentale) la toată lumea. Eram fericiţi sudoripar, beatitudini planau plenar, omul se dovedea, a cîta oară, un animal gregar… Vîslind temeinic prin păcura feeric iluminată de speranţele atîtor invitaţi, gondolierii urlă canţonete din provincia moldavă, despre un fel de trandafir cu arome mii şi petale ovoidale făclii, căruia nu i se cunoşte neam vocabularul. Stelele pe cer închipuie un mileu celest peste care, cizelat bibelou, şade legendară luna şi în nisipul ei înfipt, vaporos fluturînd dign, drapelul instituţiei culturale care are brodat pe mijloc un vas ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine…
___________________
*Exact 98,17357829 % din concetăţenii noştri au răspuns AFIRMATIV la următoarea întrebare a unui sondaj de opinie încă neefectuat, deşi considerat reprezentativ: ”Cum credeţi că va fi afectată viaţa social-culturală a municipiului de construirea Muzeului Artelor (precizăm că în cadrul acestuia vor fiinţa centre de experimentare/documentare asupra avangardismului, suprarealismului, postmodernismului totalitar, altor tendinţe pe care artele...)

un chestionar, ceva nervi, o revelaţie...

"fiecare român, dacă nu are şansa să fie idiot, este de ani de zile deprimat" m. cărtărescu / "baroane"... credeţi că sentinţa este...

... tristă da' adevărată (120 voturi) 36.4% ... stupidă (60) 18.2% ... idioată - wow! ce mă deprimă asta! (60) 18.2% ... un paradox metaforic (60) 18.2% ... o capcană logică (30) 9.1%

citatul de mai sus, scos din context, subliniez, m-a (cam) scos din pepeni ( e o taină ce căutam eu în arealul vegetal respectiv!)… citatul este de găsit într-un articol al cristinei ţopescu (hm…) dintr-un număr al „dilemateca”-ianuarie 2008, la pagina 69, unde autoarea mărturiseşte:

„…fiecare român, dacă nu are şansa să fie idiot, este de ani de zile deprimat-fraza aceasta mi-a adus o mare uşurare, pentru mine ea s-a constituit într-un argument forte că şi eu, ca şi alţi prieteni ai mei, suntem în regulă. Suntem normali, ce uşurare! Adică nu suntem idioţi şi e normal să fii deprimat în lumea noastră românească cea de toate zilele. Mărturisesc că mă întrebam frecvent dacă nu cumva eu sunt o jalnică neadaptată. Acum, faptul că nu pot, oricît m-aş căzni, să exult zilnic de bună dispoziţie, că mai degrabă cad, tot zilnic, pradă disperării, ca apoi să-mi revin graţie unor puseuri de optimism dictat de un minim instinct de conservare, acest lucru nu mă mai sperie, nici măcar nu mă mai nelinişteşte. Dacă nu suntem idioţi, nu putem fi fericiţi, despre asta e vorba. Iar noi nu suntem fericiţi, deci nu suntem idioţi. Drept pentru care, iată, ar trebui să fim, totuşi, fericiţi! Acesta e un sofism, încă unul care nu funcţionează!” …

acesta este contextul mai larg, postat aici ca să înţelegeţi mai bine despre ce şi cum este vorba, în cunoştinţă de cauză adică!

las deoparte că divei „fraza […] i-a adus o mare uşurare”… pe mine m-a inoportunat serios, ca să „frazez” elegant, să nu spui (altă) vorbă mare… drept pentru care am inventat chestionarul cu pricina, să văz cum reacţionează „masele largi, populare”, se supără plenar sau, dimpotrivă, subscriu… amu’ observ că cei cărora sentinţa li se pare „tristă, da’ adevărată” sunt sensibili egali cu cei din categoriile II şi III, pentru care sentinţa e ori „stupidă” ori „idioată” … ceea ce e interpretabil (sau nu)! … să fie vorba de un paradox metaforic, aşa cum pare a argumenta cristina ţop? e f’o capcană logică? da’ de unde… e doar un citat scos din context, asezonat cu o personală discutabilă interpretare, într-un articol pus de-un pamplezir într-o revistă altfel demnă de toată lauda… mă rog, părerea mea! însă cine a citit „politicile” lui patapievici trebuie că-şi aminteşte cum acesta „exhiba răul ca să putem descoperi (cum ar trebui să fie) binele”…

suntem noi, românii, un popor cu * în frunte? „poporul ales”? „cel binecuvîntat de dumnezeu cu toate darurile”? dacă ar fi aşa, hm, n-ar trebui să se vadă aceasta în viaţa de zi cu zi? nu ar impune aceasta un exil al tuturora înspre patrida nost’? n-am avea noi un trai îmbelşugat şi edenic? oh, ba da… însă avînd şansa de a fi, ohoho, idioţi, na! ce să facem şi noi, decît deprimaţi…

şi, ca să închei apoteotic, echipa naţională de fotbal, la CE, mi-a produs o 9 revelaţie; suntem, ca popor, "contemplagii şi lenevoşi" (paul georgescu dixit) - de unde, la noi, o atitudine ca a echipei turce în meciul cu croaţia? de unde să avem noi aşa o înverşunare ca a echipei rusiei în meciul cu olanda? no way! noi avem atitudinea ciobanului mioritic idiot care, avertizat de oaia năzdrăvană că ăilalţi doi "vor să mi-l omoare", hm, se scobeşte metafizic în nas şi, hindus cum e! exclamă oblic şi constatator: "karma! deh!"

biblioteca mea infinita...

borges visa la o bibliotecă infinită, cu camere hexagonale lipite între ele, cu mii de etaje, avînd un spaţiu hexagonal (cum altfel) în mijloc… biblioteca babel (spaţiu în care poţi studia « anatomia melancoliei ») cuprinde toate cărţile din lume, chiar şi cele încă nescrise, chiar şi cele care nu vor fi scrise niciodată (« istoria amănunţită a viitorului, autobiografiile arhanghelilor, catalogul adevărat al bibliotecii, miile şi miile de cataloage false, demonstraţia falsităţii catalogului adevărat, versiunea fiecărei cărţi este în toate limbile, interpretarea fiecărei cărţi în toate cărţile… »), volume fără de nici un înţeles bazate pe algoritmi aleatori ai combinării literelor şi semnelor de punctuaţie, albume de artă care cuprind reprezentări ale tuturor operelor de artă deja existente dar şi ale celor care vor fi create de acum încolo şi aşa mai departe… seamănă oarecum cu virtualia, nu ? asta trebuie să fie visul lui borges, infinita reţea… în labirintul acesta firul ariadnei este inutil, cel puţin pentru mine, de ce aş vrea să găsesc ieşirea ? doar singurul minotaur e tetea vfc, tot eu sunt şi tezeu, nu ?

tezeu, 2006, digital work, multimedia:de ce această introducere la un blog despre internet ? pen’că io crez că virtualia este parte a labirintului, unul din arealurile în care (vreau) mă pierd în căutarea căutării : adică nu caut ceva anume ci căutarea în sine îmi dă nebănuite satisfacţii, ya ! blogul următor va să fie mai interesant, va să mă trimită către un nou orizont, va să mă implice într-o 9 dispută, trebuie argumentele să le scutur de praf, logica să o trag de păr, să spăl pe dinţi demonul cel mic (numai uneori cumsecade) al ironiei (să putem zîmbi) şi demonul cel gras al umorului (trebuie să rîdem)… nu mai ştiu (bătrîneţile, maică !) de ce am dat cu subsemnatul taman în acest spaţiu virtual şi nu aiurea în altă parte… adică ştiu, de fapt : trebuia să vă întîlnesc pe voi, era scris în stele, însuşi hawking («scurtă istorie a timpului », paginile 49 şi următoarele) mă avertizase că avea să se întîmple asta…

un şaman dintr-un trib amazonian, rămas nedescoperit deocamdată, îmi spusese la o cafea (la 1873 s-a întîmplat aceasta) că am prieteni care mă aşteaptă privind în zare… ei (voi toţi adică, cei pe care i-am cunoscut aici, on the net, cei pe care nu i-am cunoscut încă, plus cei care nu vor fi niciodată soprane şi tenori în acest cor) privesc atenţi în apele cristaline ale unor fîntîni dreptunghiulare (nu ştia să spună monitor, de unde ?!…) şi citesc dări de seamă despre lume în unduirile limpezi, văd tablori ale unor piese de teatru scrise de demoni cu 4, 5, 6 mîini, îşi închipuie poetice questii inefabile şi fantaste, iau atitudine, se păruie, cară proaste obiceiuri din realia după ei, fac uz de multă imaginaţie şi risipă de speranţă, vituperează oblu, se entuziasmează plenar, îşi scot limba de-un cot la lume, et caetera…

şamanul, 2007, digital work, multimedia:

aşa că, vorba înţeleptului antic moto, nimeni nu (se) (auto) amăgeşte (pe nimeni)… căutăm doar un areal absolut al libertăţii de exprimare şi, pînă la proba contrarie, credem că l-am descoperit aici, pe blogspot ‘au aiurea… iniţial voiam să scriu o bloagă în care să pun claie de link-uri către paginile lui x şi y şi z, da’ nu se făcea, nu dădea bine în peisaj, cine sunt io să arăt cu degetul către aceia?! numa’ atît vă spun, că multă plăcere datu-mi-a mie întîlnirea cu voi, aici, în aceste cotloane ale bibliotecii infinite visate de argentinianul orb şi, dacă amăgire se cheamă aceasta, hm, aprob cu mînurile amîndouă… ya ? se aud aplauzele mele din camerele voastre ?!

eseu destabilizator, sic!

EFECTELE COMUNICĂRII (CULTURALE) MEDIATIZATE
"Ca şi mitul, mass-media structurează o realitate conform
unor arhetipuri care se adresează unor colectivităţi vaste,
recicînd marile teme ale umanităţii şi ridicînd eroii la rangul
unor modele arhetipale...”
Caroline Huynen(1)

Să ne închipuim, de amorul artei colocviale şi al argumentării, că la ştirile de la ora 1700, nu întîmplător tocmai acolo, s-ar transmite o relatare de la faţa locului a unei crime: un maistru constructor se sinucide aruncîndu-se de pe o biserică; apa fîntînii lîngă care zace corpul său neînsufleţit are un conţinut ridicat de nitriţi, sulfuri alcaline, metale grele, ceea ce o califică drept improprie consumului; Icar modern, meşterul avea legate de braţe leţuri de lemn închipuind aripi acoperite cu pînză de cort; anchetatorii sosiţi la faţa locului (într-un sat pierdut în geografia confuză a provinciei moldave, să zicem) constată decesul acestuia precum şi faptul că avea o alcoolemie în sînge de 0,745‰; află că acesta şi-ar fi zidit de vie propria soţie, însărcinată, într-unul din pereţii lăcaşului de cult, fără o motivaţie clară; muncitorii de la faţa locului fuseseră angajaţi la negru şi, pentru a-şi suplimenta veniturile, furau şi valorificau în interes propriu materiale şi bunuri de pe şantier; nu existau evidenţe contabile legale, măsurile de protecţia muncii erau ca şi inexistente; în barăcile improvizate unde erau cazaţi lucrătorii, în condiţii improprii, lipsiţi de apă potabilă, căldură şi curent electric, sînt claie de bidoane şi sticle cu băutură ieftină, contrafăcută (apa fîntînii, reamintim, nu putea fi consumată...); investigaţia ia amploare şi se descoperă că, întradevăr, în zidul pronaosului, există rămăşiţele umane ale unei femei de circa 24 de ani avînd un fetus de şapte luni...
„Faptul că mass-media utilizează formele narativităţii pentru a da un sens lumii imediate se explică prin dependenţa jurnaliştilor de publicul popular, un public care nu a încetat niciodată să povestească şi să aibă încredere în puterea povestirii de a lua în posesie şi a semnifica realul. Drept urmare, la fel ca mith-makers, jurnaliştii se comportă ca nişte bricoleuri: ei fac apel la elementele narative (scheme de acţiune, personaje, sisteme de semnificare) existente în interiorul acelui repertoriu cultural pe care îl împărtăşesc cu publicul lor”(2) . Lucrurile par să se înlănţuie, nu? Aşa cum pe rafturile magazinelor putere de seducţie au produsele frumos ambalate, “ochioase”, aşa şi produsele media trebuiesc “împachetate” astfel încît să trezească interesul publicului ţintă. Cum “infinit est numerus stultorum”, (numarul proshtilor este infinit) Ecleziastul dixit, se cheamă că grosul producţiei media trebuie adresată plebei, multă la număr, slab educată şi deci uşor manipulabilă. Deşi mit naţional, Legenda Meşterului Manole, vîndută ca ştire în formatul de mai sus, va fi greu recognoscilă de masele largi populare care vor saliva, satisfăcute, în faţa televizoarelor, dedulcite la imund, grotesc şi scabros. Alt mit naţional, Vlad Ţepeş, a născut, în minţile bizonilor care pasc iarba mediatică pe stomacul gol, dorinţa irepresibilă de a fi asemenea acestuia, marea majoritate a românilor recunoscînd individual (conform Metromedia Transilvania, iunie 2003) visul de a se încarna, fie şi numai pentru un interval scurt de timp, în trupul voievodului muntean, pentru a stîrpi corupţia, pedepsi exemplar răufăcătorii naţiei, fie aceştia interni sau externi şi aşa mai departe (eventual pe stadioane, autodafeuri postmoderne, aşa cum dorea oarece AmperoTribun conducător de partid mai mult decît naţional!). Imaginea unui individ gurmand (cu o căutătură fioroasă în privirea dură) care îşi serveşte prînzul la cîţiva metri de cîteva zeci de ţepe în care se perpelesc, urlînd apocaliptic, alte (totuşi!) făpturi umane (litografie medievală, observăm, încă de la inventarea tiparului se mistifica realitatea!)(3), gîdilă plăcut pofta de sînge a contemporanilor noştri. Trei par să fie direcţiile înspre care se îndreaptă acea captatio benevolentiae, urmărită cu tenacitate demnă de ţeluri mai înalte a mass-mediei (inter)naţionale: 1. Violenţa (crime, violuri, accidente rutiere/de muncă, reglări de conturi între grupări interlope, etc; mari pete de sînge pigmentează fără excepţie cadre întregi...); 2. Telenovela (kitsch narativ confuz, facil, implicînd cantonarea într-un sentimentalism ieftin, fie acesta literar sau cinematografic) şi 3. Maneaua (combinaţie nefericită de versuri stupide şi linie melodică amintind vag canonul oriental, interpretată obligatoriu cu un zîmbet tîmp pe chipul care sfidează triumfător pe toate cele nouă muze concomitent). „Reformulînd într-un context cultural celebra teorie enunţată de Marx, potrivit căreia modul de producţie creează nu numai anumite mărfuri, ci şi nevoia pentru exact acele mărfuri, Adorno scria:<>” (4). Sublinierile îmi aparţin, recunosc. „Nu mai există astăzi nici un zăcămînt de prost gust sau de paradă vulgară [...] care să nu fie gata de exhumare!” (5). Concluzia se impune de la sine - trist lucru este contemporaneitatea comunicării culturale mediatice, exemplele sunt puzderie, unul singur evoc aici: emisiunea show Folclorul contraatacă, de pe postul de televiziune Antena 1, crestomanţie de inepţii, fals, agrest, vil şi grotesc, denaturare mefistofelică a sensului originar a creaţiei populare pentru că, citez: „Cultura folclorică, rezultat al unui proces îndelungat, organic şi multilateral de creaţie colectivă, este profund elaborată şi rafinată, în ciuda aparenţelor sale uneori stîngace sau naive. Important este – pentru a-l cita din nou pe McDonald – că <>, în timp ce <>” (6). Lasă că există şi Dincolo, în democratica, prospera şi mult lăudata bătrînă Europă exemple de mixturi cultural comportamentale care te lasă fără de replică, aşa cum mărturiseşte în „Jurnal de cinefil” Răzvan Petrescu (artPANORAMA, nr.14, ian.-febr. 1999), deabia întors la acea vreme din Germania, unde cunoscuse o mare doamnă, însă: „Stăteam civilizat la masă la madam Schuch iar la stereo se auzea Bach. Gazda noastră avea o casă spendidă, cu o grădină-n faţă şi una-n spate, copaci bătrîni şi ciripitor păsăret teuton, iar prin grădina din spate erau risipite elegant mai multe busturi mici. În cea din faţă te hipnotiza o gîscă de carton frumos colorat, împlîntată-n gazon. Pe hol mai erau şi alte animale, un cap de cerb, un pinguin şi un bursuc adult pe-o placă de mahon, şi cu toate astea doamna Schuch asculta Bach. Am crezut că pune CD-ul pentru noi, fiind oameni de cultură chiar dacă din România, ei bine, nu. Avea o colecţie de muzică extrem de valoroasă. M-am mai uitat o dată la gîscă, pe urmă la busturi, care se şi luminau seara, şi-am întrebat-o dacă nu cumva avea Patetica lui Ceaikovski. O avea...”. Să-i dăm din nou cuvîntul lui Matei Călinescu: „Abraham Moles distinge nu mai puţin de şapte tipuri de comportament – ascetic, hedonist, agresiv, strîngător, suprarealist, funcţional (sau cibernetic) şi kitsch. Modul kitsch este absolut opus celui ascetic, iar pe toate celelalte le combină în diverse proporţii [...] De aceea mediocritatea, omniprezentă, este mai uşor de observat în formele de kitsch mai elaborate şi exagerat de complicate” (7). Corect: doamna respectivă se poate să fi avut cultul muzicii de bună calitate şi să fi fost completamente inocentă (să nu spun alte vorbe mari...) în materie de design ambiental!
Trebuie să conced că tuşele groase folosite de mine pentru crochiul argumentativ al prezentării efectelor comunicării culturale mediatizate sunt în mod voit negativiste. Peisajul întunecat nu este însă lipsit, pe alocuri, de o cromatică vesel optimistă: din punct de vedere cultural ne putem salva în plan individual, nu ne obligă nimeni să ne raliem unor standarde îndoielnice, educaţia dă măsura scalelor de valori pe care le recunoaştem... Sau nu! Sustine et abstine, sfatul lui Epictet, deviză a stoicismului, ne îndeamnă să îndurăm şi să ne stăpînim. Că valurile (imund) oceanului media aduc pe insula unde ne-am fost izolat noi (cei mulţi/puţini care mai credem în kalokagathon-ul Artelor) resturi ale canoanelor, distruse fiind acestea de cei trei cavaleri ai apocalipsei contemporaneităţii (vă aminţiţi, Violenţa, Telenovela, Maneaua...) este de acceptat atît timp cît avem acces la internet (biblioteca infinită visată de Borges), canale de televiziune ca Mezzo, Arte, TVR Cultural, VH1 Clasic şi aşa mai departe. Libertatea standardelor şi a gusturilor fiecăruia dintre noi nu sunt de discutat sau de negociat ci de cultivat, elevat, spiritualizat. Cine poate, cine nu, vorba unui cunoscut proverb arab, nu!

Note:
1. Citată de Mihai Coman în volumul Introducere în Sistemul Mass-Media, Polirom, Iaşi, 1999, pagina 175;
2. Mihai Coman, Mass Media, Mit şi Ritual (o perspectivă antropologică), Polirom, Iaşi, 2003, pagina 95;
3. Documentar NationalGeographic, miercuri, 15 februarie 2006, orele 23.30; nu s-a precizat (în mod neprofesionist) locaţia respectivei litografii; autori: Anne Hughes, Ludwig Lampart;
4. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Polirom, Iaşi, 2005, paginile 234-235;
5. Idem, pagina 225, citat din Hilton Kramer;
6. Ibidem, pagina 236;
7. Ibidem, pagina 237.

http://youtube.com/watch?v=CaNCVfY88kg

vfc96, nostalgic meloman melancholic şi insaţiabil lector pătimaş, vă prezintă, pe parcursul mai multor bloguri de astăzi înainte, sub tag-ul „vfc-dezvăluiri complete”, mai multe liste cuprinzînd questii esenţiale pentru el însuşi… cum ar veni, adicătelea, pentru mine personal… nu’ş dacă veţi ţine ’au ba kont de recomandările mele şi, iertat fie-mi manifest jemanfişismul (im)pardonabil, nu are mare importanţă: eu arăt adică oarece cu degetul şi rămîne la longitudinala dvs. latitudine să luaţi în considerare direcţia indicată… că’z doar eu nu mi’s f’o busolă, după cum dumneavoastră, dragi useri blogger, nu se întîmplă să fiţi oarece înşi rătăciţi în virtuala realia (sau reala virtualia, după caz) astfel încît musai să urmaţi indicaţiile mele, nici vorbă… aşadar, hm, cronologic, iată, cazul 1, biblioteca ideală (mă rog, poate e prea mult spus, părerea mea, vorba lu’ nenea săniuţă, nomine odiosa):

ovidiu-tristele, ponticele; sofocle-antigona; euripide-medeea; herodot-istorii (savuroase); xenofon-anabasis (!); polibiu (polybios)-istorii (fabulos volum); aristofan-comedii; platon-dialogurile (măcar charmides, phaidon); tacit-analele; petronius-satirikon; lucius apuleius- măgarul de aur (!); longos-dafnis şi cloe (!); kalidasa-sakuntala (!); *** bhagavat-gita; ***legenda niebelungilor; ***saga despre njal; ***lirica (anonimă) persană; ***cîntec despre oastea lui igor; dante-divina comedie; villon-balade; erasmus din rotterdam-elogiul nebuniei; machiavelli-principele; thomas morul-utopia; rabelais-gargantua şi pantagruel; georgio vasari-vieţile arhitecţilor, pictorilor şi sculptorilor; camoes-lusiada; montaigne-eseuri (waw); cervantes- don quijote (fabulos); shakespeare-teatru (mai ales comediile, hm… şi sonetele); calderon-teatru (cu dragostea nu-i de glumit); racine-teatru (andromaca); ***cronicarii români-ureche, costin, neculce, cantemir, milescu); moliere-teatru (waw); swift-călătoriile lui guliver; voltaire-candide sau optimistul; goldoni-teatru(waw); novalis-poeme (imnuri închinate nopţii); puşkin-evgheni oneghin; gogol-teatru (revizorul… este !!!); dickens-aventurile clubului pickwick, et celelalte…; e. a. poe-absolut orice; w. whitman-poeme; baudelaire-poeme; ibsen-teatru (pour les connaisseurs); mallarme-poeme; rimbaud-poeme; caragiale (geniul nost’ natzionale)-absoluth orice, nu?; wilde-portretul lui dorian gray; g. b. shaw (un caragiale britanic)-teatru; bergson-rîsul; selma lagerlof-gosta berling; knut hamsun-foamea, victoria; cehov (un caragiale rus)-teatru şi proză; pirandello-teatru; gorki-teatru; proust-in cautarea timpului pierdut (fabulos); johan huizinga-amurgul evului mediu, homo ludens; rilke-poeme; frost-poeme; joyce-ulise (fabulos), finnegan’s wake (imposibil de tradus, aşadar doar în original); bacovia-poeme; kafka-waw!!!; fournier-cărarea pierdută; o’neill-teatru; camus-teatru (caligula, waw!); garcia lorca-poeme…

la care, cu roaba, fost-am adăugat pre următorii (aflaţi în topul vfc) poeţi: aurel dumitraşcu, gellu naum, virgil mazilescu, daniel turcea, cristian popescu (waw!), cărtărescu (levantul, orice altceva e prea spumos/spectaculos, hm), a.e. baconski, emil popa (păcat, n-a auzit nimeni de el, un mare poet, plecat deja în arcadia), mircea bujor, leonid dimov, cezar baltag, emil brumaru, mihai ursachi, florin iaru, ion stratan (waw!), matei vişniec, val mănescu, rodica draghincescu, traian coşovei, ioan s. pop („ieudul fără ieşire” este, poate, cel mai bun volum de versuri de după ’90), şerban foarţă … petrarca, john donne, w. blake, s. t. coleridge, j. keats, emily dickinson (waw!), e. e. cummings, ezra pound, fernando pessoa (toţi 4 pessoa adică: de campos, caeiro, reis, plus el), t. s. eliot, dylan thomas, jim morrison, cesar vallejo (the best!), a. voznesenski, oh! şi încă f’o cîţiva pre care nu mi-i mai amintesc neam… prozatori, romancieri: paul georgescu („revelionul”, dar mai ales „vara baroc”, probabil cel mai mare scriitor român, dzic eu…), gellu naum (zenobia, waw!), th. denis dinulescu (japonezul albastru, jurnalul surorilor grimm, grenada, ola!), mircea nedelciu, petru cimpoeşu (simion liftnicul), ioan groşan, ştefan agopian (waw!), adrian oţoiu (dublat de un critic ultraperformant), radu aldulescu, alex tocilescu, răzvan rădulescu (!), răzvan petrescu (waw!), alex ecovoiu, horia gîrbea, gh. schwartz, stelian tănase, cătălin mihuleac, ioan petru culianu (pergamentul diafan, waw!), sorin stoica, marin preda („întîlnirea din pămînturi”, proză de debut, după aceea nu…), tudor călin zarojanu… carlos ruiz zafon, jose saramago (the best!), salinger, vasili sukşin („călina roşie” e demenţială), anna gavalda, john bart, ken kessey, woody allen, bohumil hrabal, cehov (am mai scris, da’ merită), dostoievski (un freud literat), roth, kerouac, andrei codrescu, gombrowicz (waw!), thomas pynchon, eugenides, franyen, murakami, umberto eco (hm, eseistul mai mult decît romancierul), martin amis, raymond carver, laurence sterne (de secol XVIII, dar bestial), casares, roa bastos („eu supremul” este oh!), manohar malgonkar (un indian mai tare ca tagore), carpentier, sabato, marquez (hai, nu pun la suflet că e marxist!), llosa, isac bashevis singer, penn warren, kurt vonnegut jr. (super scriitor, are f’o 8 cărţi traduse în română, demenţial), angus wilson, italo calvino, william h. gass, dino buzzati, fowles, bassani, tom sharpe, canneti, d. b. c. peirce, j. l. borges...

oh, mă opresc aici că nu mai termin în veci şi pururi… las pentru un alt blog pe dramaturgi (oh, ce savoare şi în paginile acestora!), criticii eseişti (să pomemesc aici doar pe dan petrescu şi „nebunul” de luca piţu), istoricii, filosofii, sf-iştii (salut, ţesătorule, brava recomandări!), et caetera, et caetera…

de asemenea, va să pun în vreun blog şi f’o sută-două de kile de partituri, fie ele ale muzicii clasice (că tot nu mai ascultă aproape nimeni) sau din contemporaneitatea lu’ rock, jazz, pop, trash, metal (greu sau ushure), hip-hop, rave, gothic, şamd… ba acolo poa’ să pun şi link-urile conforme, de pe youtube, trilulilu şi ce va fi să mai descopăr… însă important fa fi foarte feed-back-ul domniilor voastre… bine, o să spuneţi, ce ne copleşeşte acesta cu tonele lui de maculatură? sau nu… da’ după cum fost-am afirmat dintru început, nu voi neam a vă băga cu anasîna pre gît aktul lecturii: „că nu iaşte alta mai plăcută şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitu’ cărţilor” este, hm, un citat neconform cu actualitatea postmodernă la care ne raliem, urlînd tare yahooooo! stînd dinaintea lu’ monitor şi croşetînd bîrfe subţiri în virtualia, nesătui de respectiva activitate din realia… acum, na! cum vă va fi anima şi cît de negri în cerul gurii vă veţi dovedi cînd mă veţi giugik, hm, de unde să ştie mandea? complotez şi eu întru malefice nesăbuinţe, ascuns dindărătul unui aşa generos incognito permis de blogger… sîc, sîc!!!

încă un paragraf şi termin (că tot sunteţi liberi oarece zile, să aveţi ce citi): am a propune şi oarece colaborări intrigant cooperante între membrii corului blogger, piesa de teatru (salut domnitza! pre unde te dovedeşti tu nashpa acum?) scrisă la 4 mîini a fost un bun început şi, în pofida unor falsete şi rar însăilate îmbinări narative, a dovedit că se poate, ba a mai şi plăcut (cui a plăcut…); cuget adînc şi mă înfăţoşez dinaintea voastră cu propuneri şui… hai, eu am tras la buhaiul ispitelor, voi mînaţi din comment-uri, o kappa?

vfc - curriculum vitae...

vîrsta:

neprecizată, anul naşterii cîndva între 163 şi 1972, contemporan deci lui scorillo, titu maiorescu, richard-animă de leu, dante, cervantes, goethe, jules verne, nicoară potcoavă, paşa hassan, grumtzelegd (un griphon cumsecade, rămas necunoscut) and so on… biografii se contrazic argumentînd şui…

studii:

spartana şcoala stoică, I-VIII, 12 ani deci; academia atheniană-coleg cu anaximandros, anaximene, parmenide, heraclit, empedocle şi anaxagoras; învăţ cum din nimic se poate naşte tot aia, parol; democrit îmi dă voie să mut de colo-colo cuburile lui, cică să construiesc ce lume vreau; pune umărul şi zalmolxe, mai mult încurcă; la oracolul din delfi mi se ghiceşte în cafea, de către preoteasa supremă, că pot ajunge prezicător, tolocănim explicaţii asupra unor lucruri, fapte, întîmplări inexplicabile altfel; pot ajunge şi deci, pe cale de consecinţă, nu ajung; mă joc în nisip cu pitagora şi arhimede, platon face poze şi le face publice pe net, 2000 de ani mai apoi; regizez oarece piese de teatru: euripide şi aristofan-cronicile sunt juma’-juma’: impostor-geniu; ajung, ba cinic, ba stoic, să mă urăsc plenar cu plotin, antipatic personaj, nici alexandru cel mare nu ne-a împăcat; ceva discuţii cu sf. pavel despre cum să pluteşti în gol, experimentele eşuează lamentabil; sf. augustin, la braţ cu toma d’aquino, declară presei că şi-a băgat un dreaq îmbîrligata coadă; hildegard von bingen dzice că da; masilio ficino dzice că nu; chuang tze îmi explică despre cum să străbat drumul fără busolă-nu întzeleg nimic, rătăcesc buimac în căutarea punctelor cardinale f’o 317 ani şi încă evuri două; cu thomas hobbes şi la mettrie, cîteodată şi cu leibnitz, descopăr efectele halucinogene ale filosofiei: ţesătura din care şi visele-s făcute; la o băută cu descartes şi spinoza ajungem să concluzionăm că demiurgul suprem nu este mînuitor de marionete; locke şi montesquieu contestă studiile noastre, ei erau băutori de bere, de-aia; îi cunosc apoi pe rousseau, condorcet, olympe de gouges şi construim împreună un turn de fildeş, află activiştii green-peace, suntem persecutaţi îngrozitor, se pune un preţ de nimic pe capul nostru: 1000 de icusari şi doi sesterţi; kant îmi explică despre „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”, ne certăm îngrozitor, novalis ne potoleşte, ajutat de dosoftei şi abatele faria; malthus, un pesimist incorigibil, mă denunţă inchiziţiei, cică aş fi violat „stafia care bîntuie prin europa”, marx şi engels, martorii evenimentului, confirmă că am fost performant şi că aia, la urmă, a fost mulţumită, nimfomana naibulu’; mă împrietenesc cu nietzsche, charles lyell, freud şi scriem, la opt mîini, o operă muzicală pe care criticii vremii o denunţă ca sonată; gombrowicz îmi dă un zece la imaginaţie şi un nouă pentru fantezie la lucrarea de licenţă; cu diploma în buzunar merg la confucius care se ofuschează şi mă dă pe mîna lui javert, cică să mă întemniţeze la sing-sing; în celulă, departe de lumea dezlănţuită, îmi scriu opera;

public, de-a lungul timpului, următoarele:

„aserţiuni despre influenţa prafului lunar asupra manuscriselor din sertar-eseurile lenitive ale unui contemplagiu” (1869, babilon & others publishing house, cairo); „muzica înaltelor sfere mediatice- trilul vrăbiilor din anticul turn” (1903, ed. fundaţiilor regale, balcic); „fractali, holograme şi alte structuri inefabile” (1912, buunfyis & bjanners, taipere); „fantezii imagologice-deconstrucţii ale apolinicului” (1927, wydawnictwo/ literackie, cracovia); „arguţii fragile, deictice, alegorice” (1957, random publishers, old york), „tehnici de supravieţuire în românia” (1997, ed. iliescu & ass, bucureşti); etc., etc...

apariţii:

prima oară şi întîiaşi dată pe o monedă feniciană (avers) - cu valoarea (actuală) de 79,8 eurocenţi - aproximativ un dolar american (253 îH); în timpul eclipsei totale de lună din anul 1788, ca halou cromatic împrejurul astrului ocultat; în filmul „das kunstseidene madchen”, 1960, regia julien duvivier, în rolul unei jartiere pe delicata pulpă a giuliettei masina, jartieră smulsă de federico fellini cu furie - cadru tăiat la montaj; episodic, prin peisajul mioritic, companion de pelerinaj al vitoriei lipan, paginile 89-94, în cunoscutul roman poliţist baltagul, autor nicoară potcoavă; ca fata morgana în drumul damascului, un mistreţ cu colţi de argint mărturiseşte; în craiova, ca recrut la U.M. 01083, bun prilej de a experimenta tunsori ce aveau să se dovedească, peste ani, vizionare - dixit cătălin botezatu; în aceeaşi perioadă primele contacte cu teatrul, la instituţia din localitate şi cu filarmonica, idem; într-un tablou intitulat „autoportret provizoriu”, tehnică mixtă, colaj digital, confirm copia conformă originalului…

concursuri cîştigate:

„turnirul peregrinilor potirului sfînt”, calais,1276; „două mîini stîngi dibace pot trezi un mort ce zace”, facultatea de medicină a universităţii din heidelberg, 1754; „să croşetăm abile destine celor personaje afine”, muzeul literaturii, bucureşti, 1993; „desene moi pe epiderma hermeneută”, klaussemburg, 1999, „supravieţuitori în sălbăticia tranziţiei”, românia, 1989 – 2008, etc…