"Ca şi mitul, mass-media structurează o realitate conform
unor arhetipuri care se adresează unor colectivităţi vaste,
recicînd marile teme ale umanităţii şi ridicînd eroii la rangul
unor modele arhetipale...”
Caroline Huynen(1)
Să ne închipuim, de amorul artei colocviale şi al argumentării, că la ştirile de la ora 1700, nu întîmplător tocmai acolo, s-ar transmite o relatare de la faţa locului a unei crime: un maistru constructor se sinucide aruncîndu-se de pe o biserică; apa fîntînii lîngă care zace corpul său neînsufleţit are un conţinut ridicat de nitriţi, sulfuri alcaline, metale grele, ceea ce o califică drept improprie consumului; Icar modern, meşterul avea legate de braţe leţuri de lemn închipuind aripi acoperite cu pînză de cort; anchetatorii sosiţi la faţa locului (într-un sat pierdut în geografia confuză a provinciei moldave, să zicem) constată decesul acestuia precum şi faptul că avea o alcoolemie în sînge de 0,745‰; află că acesta şi-ar fi zidit de vie propria soţie, însărcinată, într-unul din pereţii lăcaşului de cult, fără o motivaţie clară; muncitorii de la faţa locului fuseseră angajaţi la negru şi, pentru a-şi suplimenta veniturile, furau şi valorificau în interes propriu materiale şi bunuri de pe şantier; nu existau evidenţe contabile legale, măsurile de protecţia muncii erau ca şi inexistente; în barăcile improvizate unde erau cazaţi lucrătorii, în condiţii improprii, lipsiţi de apă potabilă, căldură şi curent electric, sînt claie de bidoane şi sticle cu băutură ieftină, contrafăcută (apa fîntînii, reamintim, nu putea fi consumată...); investigaţia ia amploare şi se descoperă că, întradevăr, în zidul pronaosului, există rămăşiţele umane ale unei femei de circa 24 de ani avînd un fetus de şapte luni...
„Faptul că mass-media utilizează formele narativităţii pentru a da un sens lumii imediate se explică prin dependenţa jurnaliştilor de publicul popular, un public care nu a încetat niciodată să povestească şi să aibă încredere în puterea povestirii de a lua în posesie şi a semnifica realul. Drept urmare, la fel ca mith-makers, jurnaliştii se comportă ca nişte bricoleuri: ei fac apel la elementele narative (scheme de acţiune, personaje, sisteme de semnificare) existente în interiorul acelui repertoriu cultural pe care îl împărtăşesc cu publicul lor”(2) . Lucrurile par să se înlănţuie, nu? Aşa cum pe rafturile magazinelor putere de seducţie au produsele frumos ambalate, “ochioase”, aşa şi produsele media trebuiesc “împachetate” astfel încît să trezească interesul publicului ţintă. Cum “infinit est numerus stultorum”, (numarul proshtilor este infinit) Ecleziastul dixit, se cheamă că grosul producţiei media trebuie adresată plebei, multă la număr, slab educată şi deci uşor manipulabilă. Deşi mit naţional, Legenda Meşterului Manole, vîndută ca ştire în formatul de mai sus, va fi greu recognoscilă de masele largi populare care vor saliva, satisfăcute, în faţa televizoarelor, dedulcite la imund, grotesc şi scabros. Alt mit naţional, Vlad Ţepeş, a născut, în minţile bizonilor care pasc iarba mediatică pe stomacul gol, dorinţa irepresibilă de a fi asemenea acestuia, marea majoritate a românilor recunoscînd individual (conform Metromedia Transilvania, iunie 2003) visul de a se încarna, fie şi numai pentru un interval scurt de timp, în trupul voievodului muntean, pentru a stîrpi corupţia, pedepsi exemplar răufăcătorii naţiei, fie aceştia interni sau externi şi aşa mai departe (eventual pe stadioane, autodafeuri postmoderne, aşa cum dorea oarece AmperoTribun conducător de partid mai mult decît naţional!). Imaginea unui individ gurmand (cu o căutătură fioroasă în privirea dură) care îşi serveşte prînzul la cîţiva metri de cîteva zeci de ţepe în care se perpelesc, urlînd apocaliptic, alte (totuşi!) făpturi umane (litografie medievală, observăm, încă de la inventarea tiparului se mistifica realitatea!)(3), gîdilă plăcut pofta de sînge a contemporanilor noştri. Trei par să fie direcţiile înspre care se îndreaptă acea captatio benevolentiae, urmărită cu tenacitate demnă de ţeluri mai înalte a mass-mediei (inter)naţionale: 1. Violenţa (crime, violuri, accidente rutiere/de muncă, reglări de conturi între grupări interlope, etc; mari pete de sînge pigmentează fără excepţie cadre întregi...); 2. Telenovela (kitsch narativ confuz, facil, implicînd cantonarea într-un sentimentalism ieftin, fie acesta literar sau cinematografic) şi 3. Maneaua (combinaţie nefericită de versuri stupide şi linie melodică amintind vag canonul oriental, interpretată obligatoriu cu un zîmbet tîmp pe chipul care sfidează triumfător pe toate cele nouă muze concomitent). „Reformulînd într-un context cultural celebra teorie enunţată de Marx, potrivit căreia modul de producţie creează nu numai anumite mărfuri, ci şi nevoia pentru exact acele mărfuri, Adorno scria:<
Trebuie să conced că tuşele groase folosite de mine pentru crochiul argumentativ al prezentării efectelor comunicării culturale mediatizate sunt în mod voit negativiste. Peisajul întunecat nu este însă lipsit, pe alocuri, de o cromatică vesel optimistă: din punct de vedere cultural ne putem salva în plan individual, nu ne obligă nimeni să ne raliem unor standarde îndoielnice, educaţia dă măsura scalelor de valori pe care le recunoaştem... Sau nu! Sustine et abstine, sfatul lui Epictet, deviză a stoicismului, ne îndeamnă să îndurăm şi să ne stăpînim. Că valurile (imund) oceanului media aduc pe insula unde ne-am fost izolat noi (cei mulţi/puţini care mai credem în kalokagathon-ul Artelor) resturi ale canoanelor, distruse fiind acestea de cei trei cavaleri ai apocalipsei contemporaneităţii (vă aminţiţi, Violenţa, Telenovela, Maneaua...) este de acceptat atît timp cît avem acces la internet (biblioteca infinită visată de Borges), canale de televiziune ca Mezzo, Arte, TVR Cultural, VH1 Clasic şi aşa mai departe. Libertatea standardelor şi a gusturilor fiecăruia dintre noi nu sunt de discutat sau de negociat ci de cultivat, elevat, spiritualizat. Cine poate, cine nu, vorba unui cunoscut proverb arab, nu!
Note:
1. Citată de Mihai Coman în volumul Introducere în Sistemul Mass-Media, Polirom, Iaşi, 1999, pagina 175;
2. Mihai Coman, Mass Media, Mit şi Ritual (o perspectivă antropologică), Polirom, Iaşi, 2003, pagina 95;
3. Documentar NationalGeographic, miercuri, 15 februarie 2006, orele 23.30; nu s-a precizat (în mod neprofesionist) locaţia respectivei litografii; autori: Anne Hughes, Ludwig Lampart;
4. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Polirom, Iaşi, 2005, paginile 234-235;
5. Idem, pagina 225, citat din Hilton Kramer;
6. Ibidem, pagina 236;
7. Ibidem, pagina 237.
